TRADUCERE EBRAICĂ

academia de traduceri ebraica Traduceri Ebraica

TIPURI DE SERVICII – LIMBA EBRAICĂ

  • Traduceri URGENTE
  • Traduceri AUTORIZATE
  • Traduceri SPECIALIZATE
  • Traduceri LEGALIZATE

*Se pot face traduceri în orice combinație de Ebraică cu alte limbi.

*Pentru o estimare de preț intrați AICI.

*Pentru traduceri în regim de urgență vă rugăm să ne contactați la 0749.194.313.

ISTORIC

          Ebraica este o limbă semitică - parte din familia de limbi afro-asiatice (hamito-semitice) – vorbită de peste șapte milioane de oameni în Israel și folosită ca limbă rituală și de studii religioase în comunitățile evreiești din lume. În Israel este una din cele două limbi de stat: ebraica, majoritară și araba, minoritară. Limba ebraică este considerată „limba sfântă”, atât a religiei iudaice, cât și a creștinismului, ca limbă a Vechiului Testament.

          Ebraica este o limbă semitică și aparține unui grup mai larg, cel semitic, al familiei limbilor afro-asiatice (hamito-semitice). Etapele limbii ebraice vechi repetă dezvoltarea limbii scrise și coincide cu apariția textelor clasice.

          Denotarea ebraicii mișnaice este introdusă pentru a distinge dialectul Talmudului de cel al Tanahului (Vechiului Testament). Dialectele textelor talmudice se împart în două grupuri: ebraica mișnaică (sau tannaită), care era o limbă vorbită, și ebraica amoraică, care era o limbă literară, preponderent scrisă Cel mai vechi text talmudic a fost Mișna, care a fost scris aproximativ în anul 200 e. n. în așa numita ebraică mișnaică. Același dialect al ebraicei a fost observat și în manuscrisele de la Marea Moartă. Ebraica mișnaică este considerată un dialect al limbii ebraice clasice și a funcționat ca limbă de comunicație în Israel.

          O formă de tranziție a limbii ebraice poate fi întâlnită în textele care au fost scrise drept comentariu la Mișna în următoarele secole: Midrashim (Sifra, Sifre, Mechilta) și culegerea de comentarii suplimentare la Mișna cunoscută ca Tosefta תוספתא.Peste un secol după scrierea textului Mișna, ebraica mișnaică a încetat de a fi folosită ca limbă curentă vorbită. Totuși ebraica a supraviețuit ca limbă literară și liturgică în forma “amoraică”, care poate fi găsită în Ghemara (comentarii suplimentare la Mișna și Baraitot), alături de textul dominant scris in aramaică. După încheierea Talmudului (scris timp de câteva generații) a apărut o varietate de dialecte medievale ebraice. Cel mai răspândit dintre ele a fost ebraica tiberiană sau masoretică, un dialect din Galilea, care a devenit standardizat în vocalizarea textelor scrise. Ebraica tiberiană reprezintă lucrarea de vocalizare a textelor biblice, pentru a păstra exact pronunția corectă a cuvintelor. Cărturarii care au promovat-o, „masoreții”, au adăugat semnele diacritice (nekudot) pentru a folosi textele în cântările liturgice. Unicul text masoretic păstrat este Codexul Aleppo, scris în secolul al X-lea e. n.

          În Secolul de Aur al culturii evreiești din Peninsula Iberică s-au scris cele mai însemnate lucrări la capitolul gramatică și lexicologie al ebraicii biblice. Necesitatea de a exprima concepte abstracte împrumutate din filosofia clasică greacă sau arabă a impus învățaților medievali să împrumute termeni și structuri gramaticale din aceste limbi sau să creeze cuvinte noi cu ajutorul rădăcinilor ebraice existente. O altă personalitate care a cizelat ebraica medievală a fost Maimonide, care a folosit (pe lângă scrierile sale în limba arabă) o ebraică bazată pe tradiția mișnaică. Literatura rabinică ulterioară este scrisă într-un amestec dintre stilul lui Maimonide și ebraica arameică a Talmudului. În Evul Mediu ebraica a fost folosită ca limbă de comunicare între evrei din diferite țări, în special în domeniul comerțului.

          În epoca modernă, începând cu secolul al XIX-lea limba ebraică este supranumită „ebraica contemporană”, „ebraica israeliană”, „noua ebraică” („ivrit hadashá”). Ebraica contemporană a păstrat multe caracteristici ale graiului sefardic, dar s-a îmbogățit considerabil cu neologisme numeroase (mai ales din domeniul tehnicii, științei și administrației) și cu împrumuturi de cuvinte și expresii din limbile europene (mai ales din engleză, rusă, germană, idiș) și din cea arabă. Și din limba română au pătruns câteva cuvinte, de notat în special «hora», intrată în ebraica modernă de la finele secolului al XIX-lea, împreună cu dansul respectiv, adoptat ca principal dans popular israelian.

           Limba și argoul israeliene folosesc și ele astăzi un număr de cuvinte împrumutate din limbile diasporei – ca idiș, ladino, rusă, polonă, arabă, inclusiv saluturi (ahlan), cuvinte apreciative ca “sababa” sau “ahla” (excelent), cât și înjurături. Forma și uzul literar al limbii ebraice contemporane începe cu Haskala (Iluminismul evreiesc) din mijlocul sec. al XIX-lea. În acea perioadă apar o serie de publicații periodice în limba ebraică («Hamagid» – în Prusia, «Haioeț» – în România ș.a.). Între poeții care au scris în ebraica modernă s-au distins la începutul secolului al XX-lea Haim Nahman Bialik și Șaul Tchernichovsky.

          Renașterea limbii ebraice ca „limbă vie”, folosită unanim și cotidian, a fost inițiată de Eliezer Ben-Yehuda (1858-1992) . El s-a alăturat mișcării sioniste de renaștere națională și în 1881 a emigrat în Palestina, pe atunci parte a Imperiului Otoman. Motivat de idealurile de schimbare a modului de viață din diaspora evreiască europeană (ștetl), Ben-Yehuda începe să caute căi pentru a transforma o limbă liturgică și livrescă într- una vorbită. Efortul principal a fost de a deschide instituții de învățământ care să folosească numai ebraica ca limbă de predare. Pentru a realiza acest proiect Ben-Yehuda a scris o serie de manuale școlare. Numai după cea de-a doua Alia (val de reîntoarcere a evreilor în Israel) se poate constata o mișcare organizată de modernizare a limbii. În 1922 Mandatul Britanic asupra Palestinei a recunoscut ebraica ca una din cele trei limbi oficiale,ceea ce a contribuit la difuzarea si consolidarea locului acesteia în toate sferele învățământului, științei, economiei și politicii.

          Biblia ebraică (תנ”ך Tanahul) este scrisă în limba clasică ebraică din perioada exilului babilonian în secolul al VI-lea înainte de Hristos. De aceea evreii au numit ebraica în decursul veacurilor „limbă sacră (sfântă)” Leshôn Ha-Kôdesh (לשון הקודש). 

          După căderea Ierusalimului în anul 70 și începutul diasporei evreiești, ebraica a devenit o limbă literară, folosită în rugăciune și studiul Bibliei. A fost reînviată în secolul al XIX-lea și al XX – lea, pentru a înlocui dialectele iudeo-arabe, iudeo-arameice, iudeo-buhare, limba ladino și limba idis ca limbă națională a evreilor. Ebraica a putut deveni astfel și limba oficială a statului evreiesc modern Israel.

          Limba ebraică contemporană folosește alfabetul ebraic (pătrat). Alfabetul pătrat de asemenea este folosit în aramaică și idiș. Acest alfabet a fost împrumutat din arameică în sec. al VI-lea înainte de Hristos. În alfabetul ebraic fiecare semn denotă un anumit sunet. În total alfabetul conține 22 de semne, toate fiind consonante. În ebraică nu există semne alfabetice care ar fi vocale, dar unele litere (alef, ain, iud și vav) și-au pierdut calitatea de consoane și sunt folosite ca vocale.

          Scrierea literelor se face una după alta, fără legătură, de la dreapta spre stânga. Acest mod de scris se datorește faptului că primele scrieri s-au făcut pe dale de piatră, cu dalta și ciocanul, dalta în mâna stângă și ciocanul în cea dreaptă. Scrierea ebraică nu cunoaște litere majuscule și minuscule. Există două seturi de litere: unul pentru tipar, și unul pentru scrierea de mână.